Sunt în stare

Oricît de multă apă n-ar curge-n rîurile planetei, intensitatea soarelui rămîne a fi aceeași. Fiecare personalitate știe să  facă trimitere la frumosul ce-l înconjoară . Astfel, amintirea unui eveniment  fericit sau mai puțin, se vrea așezată  pe-un raft al inimii. Zilnic vedem o groază de fețe. Unele ascund o istorie interesantă, altele nu prea… Ne gîndim noi vreodată cît de luminoasă arată fața noastră? Cît de multă culoare transmitem trecătorilor : oameni și ei -simpli.

Infinitatea de gînduri uneori nu-mi permite să  fiu prezentă la nivel de  conștiință pe acest tărîm. Obișnuiesc să visez obsesiv la viitor. Uneori mi-e mult prea frică de această ceață ce mă așteaptă. Vreau ca într-una din nopți, să mi se-arate ca unui prost că voi fi okay ( sau nu ).  De fapt, nu mai știu dacă mi-aș trăi cu aceeași intensitate  viața, dacă aș mai tinde să obțin acele x-uri de care (zic eu) am nevoie.  Sunt o mulțime de semne de întrebare care  mă transformă treptat într-un om al viitorului. Mi-e frică de eșec. Nu c-aș fi avut doar urcușuri pînă acum, însă vreau să mă cred în stare în a-mi îndeplini acele doleanțe. Simple. Banale. Caracteristice doar mie. Sau întregii lumi. Cert este că vreau să iubesc viața, să nu uit că indiferent de orice se întîmplă o să găsesc putere în mine să lupt, să sper și să mai vreau să bifez în acel plan al vieții orice linie.

Anunțuri

People change, memories don’t

Făcînd ordine prin lucruri demult uitate, am găsit un trecut frumos, colorat și plin de viață. Da, eu mereu am obișnuit să păstrez fiecare cutiuță, hîrtiuță, caiețel de notițe,deci … tot ce însemna viața mea ( la momentul dat ).  Mi-au răscolit sufletul acele mesaje scrise pe foițe micuțe și  de la care miroase parcă a frică ( copilărească) să nu ne vadă profesorul că vorbim ( scriindu-ne).  Jurăminte, scuze, chestii…

Sau acele felicitări de 8 martie sau Valentine’s Day dăruite de băieți. Vaiii. Mă  ia un zimbet grozav. Scrisul ăla caraghios parcă și strigă-n gura mare emoția unor pici de 8 ani, care și-au găsit timp, voință și tandrețe ( totuși e un gest frumos) ca să-mi ofere ceva ca să-mi aducă zîmbetul pe buze.

Da. S-a spulberat totul parcă nici n-a fost.

Oricum, privind în urmă, am ce vedea și nu are cum să-și facă loc vre-un regret că nu mi-am trăit anii copilăriei.

 

Amintirile tale unde sunt păstrate? 

seninătate

Visele– poduri  ce unesc două tărîmuri –  cel pe care viețuiești și cel spre care tinzi mereu. Dar, ce faci dacă, la un moment dat, acesta se  prăbușește și nu mai rămîne nimic din urma lui? Mai găsești în tine putere și încăpățînare  să începi construcția unuia nou? Um. Refuz să cred că omenirea uită să spere. 

Dar,  pînă cînd?

Probabil visezi, speri, tinzi… ,  doar dacă , privind în urmă, vezi realizate măcar 1/4 din  lista enormă.

La moment, visez să privesc prin geam și să nu văd griul ăsta bolnăvicios.  Probabil nu am dispoziția aia în care să văd salcia de lîngă bloc cum capătă un verde crud. Probabil nu am suficientă dorință să trezesc primăvara în mine.