Memorii

Unele momente sunt profund impregnate în locuri, cîntece, momente de filme… Atunci cînd (re)asculți o piesă ce poartă amprente a unei ușoare idile sau a unei prietenii demult uitate ți se răscolește sufletul. Cu toate că demult nici măcar nu ți-ai adus aminte de acele clipe, ceva  ( la nivelul sufletului ) simte un ușor disconfort. Indiferent dacă ai lăsat trecutul cu toată inima (sau mai puțin) simți pe pielea-ți un iz de regret. Începi atunci să  pui pe o balanță cum ar fi fost dacă nu lăsai să părăsească tărîmul tău acel om important ( în acea perioadă ) și cum este la moment.  Întorcînd privirea , încerci să te convingi că absolut totul are loc doar pentru a crea din viața ta un adevărat subiect de roman. Unul din ăla siropos, în care personajele principale cunosc doar partea roz a lucrurilor. Dar, oare merită să ne amăgim ?  Da, da , da ! Uneori tînjim la infinit. Vrem cu toată ființa noastră să (re)aducem persoane în viața noastră. Să dăm startul unui șir nou de amintiri, de zîmbete. Mda. Suntem mult prea slabi pentru a recunoaște sau pentru a întreprinde ceva. Din păcate. Sau nu.

 

P.S. Scris pe fundalul unor piese demult uitate…

20.06

Suntem oare pregătiți să renunțăm la un ceva în care am investit timp, distanță, emoții, sentimente ( pînă la urmă) ? Fără a ne uita în urmă, fără pic de regret… Probabil e tipic omenește să ne fie frică de sfîrșituri și de noi începuturi. De exemplu, suntem noi oare deplin pregătiți în fața unui drum ce înseamnă carieră, să facem față tuturor obstacolelor? – nu, dar o începem. Sau suntem  oare noi gata de a apăsa butonul start într-o viață ultra amoroasă ( da, e evident că nu alegem noi momentul ăla), cu mult tam-tam? –iarăși nu, dar mulți o fac pentru a nu cădea pradă plictiselii, aș spune.

 Exact. p l i c t i s i t ă.

dificil

Am momente cînd vreau să mă evapor de-a dreptul … să strig, să încetez să lupt, să rup totul în calea mea, să nu mai vreau nimic.

Știi, e suportabilă situația pînă în momentul în care sunt iarăși în brațele tale, sorbim împreună toată frumusețea lumii și, ca o palmă peste noi, totul dispare. E chinuitoare, ucigătoare ( dacă vrei ) această situație, mă stoarce de putere fizică și morală. Exact din momentul ăla încetez să lupt. E ca starea aia de leșin, cînd te simți doar prăbușindu-te și ceva greu cade, cade , cade….

E o nevoie inexplicabilă.

Te-ai infiltrat nebunește în sîngele-mi și  mă porți pe tărîmuri ciudat de plăcute.

Într-o bună zi, ne vom salva. Ne vom salva de-acastă lume distrugătoare.

09 iunie

V.

Probabil e momentul în care majoritatea din noi tragem o linie groasă și conchidem ce am reușit și ce nu timp de un an academic.  Auhh.  Nu-mi vine să cred că este iarăși un sfîrșit, care dă punct de start unui nou început. Deci, a fost un an plin, unul cu evenimente plăcute sau mai puțin. Am reușit să acumulez rezultate frumoase, să mă pot mîndri de mine și, nu în ultimul rînd, omuleții dragi mie să fie mîndri de mine. Desigur că, oriunde este loc de mai bine, dar astea sunt detalii). Vreau să am mai multă energie. Să pot sorbi din evenimentele frumoase ( poate prea puține , uneori) ce au loc în republică ( chiar). Vreau să nu las capul jos dacă nu mi-a reușit din prima anumite lucruri. Vreau să pot păstra vii toate amintirile ce-mi colorează trecutul. Vreau să   mă bucur de răsărituri, apusuri somnoroase. Vreau să gust din frumosul acestei veri. Vreau să nu dorm nopțile savurînd un cer înstelat, în răcoarea  unei îmbrățișări.  Vreau să privesc pentru ceva timp lumea cu alți ochi. Da, conștientizez că e ultima mea vacanță plină-plinuță de 3 luni și asta mă motivează să nu mai lenevesc în pat pînă la orele prînzului și să  încerc să îmi încînt suflețelul cu toată splendoarea vieții.

Sunt tînără, cu 18 ani proaspeți, cu muuultă dorință și inspirație și asta-mi deschide un drum lassarg și luminos spre  o vacață nebun de interesantă.