Senzații

E ceva mai presus de orice. Vreau să  simt acele brațe puternice în jurul corpului meu. Pulsul meu să atingă numere nebune, pentru a mă detașa de tot ce-nseamnă „pămînt”… pentru a savura plăceri nebun de unice.  Să te privesc ca atunci în ochi și  acea lumină să-mi dea siguranța de care am nevoie pentru a-mi da frîu liber gîndurilor.

Prea dor

 

Mă cutremur cînd văd măcar o poză ce-mi aduce aminte de acei doi omuleți bătrîni, care-mi strigau numele într-un fel anume. Era ceva special și inexplicabil. E o senzație care nu poate fi redată în cuvinte. Poate demult uitată, dar care  niciodată nu putrezește. Mi-e foarte dor de acea căsuță, de acea vedere spre o pădure uitată de omenire, neprihănită, fantastică. Parcă mă tot văd într-un maiou alb și  încăpător, pășind ușor pe acea iarbă suculentă și nebun de verde. Sorbind din acel peisaj ucigător de sălbatic, dar care îmi umple sufletul cu tone de trăiri care nicăieri nu mai prind aceiași intensitate, profunzime. Mi-e prea dor. De tot. De acea pereche de ochi plînși pînă capătă culoarea roșie, dar care nu șterge verdele magic, de acele mîni încercate de viață, de acei nori vorbitori, de peisajele superbe formate de caii puternici…

Pur și simplu sunt prea mici cuvintele…

 

!!

Cît de important este pentru un părinte, care sărmanul de el, a umplut oceane de lacrimi pînă a-ți oferi posibilitatea de a vedea lumina soarelui, să te știe fericit.

Să nu uiți în momentul în care cunoști adevărate piscuri ale carierei, succesului sau amorului, că ești fiica cuiva și nimeni niciodată n-o să  îți păstreze cu acea încîntare și dragoste ultima felie de pepene verde și atîta speranță în ziua de mîine.

Eu știu că atunci cînd o să plec ( departe sau nu chiar ), din cauza ( sau datorită ) acestei relații profunde cu m., o să mi se zgîrîie sufletul de durere și necaz. 

#fără referire la părinți-întîmplători  ( cică ar trebui și ei să aibă suflet )

Imagine

Dream on

Uneori am pur și simplu nevoie să deconectez aparatul de radio, TV-ul, calculatorul și telefoanele. Să închid ușa bine-bine și să închid ochii – evadînd. Să simt  zbuciumul chinuitor al unor valuri demult uitate. Să-mi „încarc”  sufletul cu tăcerea demult așteptate. Să șterg imaginea de pe retină a unor oameni  ce nu mai semnifică demult ceva în viața mea. Vreau să știu să spun NU dispoziției proaste. În momentul în care  numărul prietenilor adevărați este demult la zero, cînd  conversațiile tămăduitoare sunt în minus, cînd sufletul  lăcrimează  fără a-ți explica motivul, atunci am nevoie de o noapte tîrzie, care să mă-ncînte cu răcoarea și luna dădătoare de sete de viață, de un bloc cît mai înalt a cărui acoperiș adăpostește o priveliște uimitoare și de siguranță. Siguranță că  e de vină doar pragul spre zilele critice.

#Moment în care îți vine să zbieri de dorință a unei veri ucigător de nebune.

 

Doar atît?

Oamenii au început să-și permită să fie din ce în ce mai răi. Da, în cazul ăsta îmi voi permite să generalizez. În momentul în care un oarecare x  se lunecă de la normalul societății, este privit ca un omuleț din ăla verde, care ( cică ) este mereu pregătit să te atace. Mda. Cam asta se întîmplă și cu cititorii de astăzi. O carte în mînă  (actualmente) înseamnă ori că ești dus , ori că te dai mare ( cică  e taaare  „la modă” să  îți faci o listă lungi de cărți  de-ale lui Coelho – nu c-ar fi un scriitor rău, nu, nici nu  încerc să zic ceva despre  un y scriitor, atîta timp cît nu am scris și eu ceva ). Pe de altă parte, dragul nostru sistem politic încearcă să (re)educe societatea,însă… pam pam și anul ăsta ne trezim că se fac z economiii anume în Ministerul Culturii și anume în procesul  ăla anevoios de dăruire a cărților  sărmanelor noastre biblioteci.  Nu că „tare” ne-am mai bucurat de cărți calitative anii precedenți, dar atinge undeva în adîncul sufletului că tocmai astfel de decizii suntem gata să luăm.  Și, pînă la urmă, doar atît suntem gata să economisim pentru o viață  frumoasă ? Doar atît din această  sferă  (ne)importantă ?