Prea dor

 

Mă cutremur cînd văd măcar o poză ce-mi aduce aminte de acei doi omuleți bătrîni, care-mi strigau numele într-un fel anume. Era ceva special și inexplicabil. E o senzație care nu poate fi redată în cuvinte. Poate demult uitată, dar care  niciodată nu putrezește. Mi-e foarte dor de acea căsuță, de acea vedere spre o pădure uitată de omenire, neprihănită, fantastică. Parcă mă tot văd într-un maiou alb și  încăpător, pășind ușor pe acea iarbă suculentă și nebun de verde. Sorbind din acel peisaj ucigător de sălbatic, dar care îmi umple sufletul cu tone de trăiri care nicăieri nu mai prind aceiași intensitate, profunzime. Mi-e prea dor. De tot. De acea pereche de ochi plînși pînă capătă culoarea roșie, dar care nu șterge verdele magic, de acele mîni încercate de viață, de acei nori vorbitori, de peisajele superbe formate de caii puternici…

Pur și simplu sunt prea mici cuvintele…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s