Tu

 

Vine o zi …

Vine o zi în care realizezi  adevărata valoare a oamenilor…

Nu contează deloc dacă te dezamăgesc sau îți întăresc acei piloni ai încredirii.

Deloc.

 

Vine o zi…

Anunțuri

la ce-i bună amnezia

Uneori aș vrea să am un burete magic, care să-mi permită să șterg lucruri neplăcute.

O să scriu despre lucruri total ascunse într-un colț umbrit de timp.

Stînd de acei genunchi tineri și ronțăind continuu din niște bomboane pentru a înghiți acel „ghem” din gît, ascundeam  miraculos durerea. Nici măcar dulcele ( de obicei foarte intens pentru copii ) , nu schimba acea situație oribilă. De fiecare dată cînd trebuia să plece din nou, eram chinuită de sentimente puternic de distrugătoare.  Rămîneam în tăcere, iar în ajutorul meu nu venea nimic. În acele momente simțeam ce înseamnă ura. Ură pricinuită de rugăminte nesfîrșită, dar fără nici un rezultat. 

În urma Ei rămîneau hainele de cameră, care aveau imprignat acel miros dădător de viață. Le păstram cu grijă  într-un loc sigur, în care știam că nu va ajunge nimic pentru a distruge acea urmă a Ei. 

Îmi era greață de acele melodii puse la repeat de t. atunci cînd pregătea mîncare, care cică ar fi trebuie să ne  ridice puțin moralul.

Mi-a salvat-o o minune.  

Icnesc îngrozitor, ca acel copil de-atunci…

Și e mai bine așa

Văd un drum lung în față. Unul cuprins de noapte, dar luminat de mii de puncte ce nu lasă întunericul să-l acapareze. Îmi place să cred că e construit totalmente de mine, punîndu-i o bază solidă ce nu va putea fi năruită niciodată. Mi-e prea frică uneori de noi  începuturi, de oameni noi. Trăiesc cu senzația aia de „dar dacă … ? ” și asta-mi stopează orice încercare. Visez trăind sau trăiesc visînd, nici măcar eu nu-mi mai dau seama. Cert este că am o fobie groaznică de a nu mă regăsi. Știu că printre toate culorile ce mă încojoară, lupt la infinit pentru a realiza chestii care mă vor ajuta să-mi mențin sufletul viu, plin … de tot. Toate asta pînă în momentul în care mi-e frică obsesiv de tot din juru-mi. În acel moment aleg inhibarea. Și e punct. E mai bine așa. 

Totuși îmi place să visez. Și, în ultimul timp, am redus considerabil oamenii cu care contactez. Voluntar sau nu.

Banal sau nu – ieri am fost nebun de fericită.

*imagine via grapefruits

frică

„Moartea nu se află la polul opus al vieții, ci face parte din ea.”

 

Dintotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre moarte. Să o iau ca atare – ca fiind ceva normal din viața noastră. Poate sunt de vină unele  „evenimente” cu care m-am confruntat și  au lăsat o amprentă profundă în sufletul meu. Poate. Mereu mă spăl cu minuțiozitate de acest subiect pentru a-mi  dovedi chiar mie că vreau să simt viul din jurul meu. Pentru a fi sigură că acesta nu mă va părăsi niciodată.

 

 

Fiori

M-am reîndrăgostit de el în sălbăticia unei nopți de vară. Mirosea ucigător de cunoscut și proaspăt, îndemnîndu-mă să văd universul ca un punct nesemnificativ.  Sorbea încet-încet din viața-mi, redîndu-i acel zbucium lăuntric, excentric dar nebun de plăcut.  Brațele-i puternice erau ca un colac de salvare pentru un suflet ce a uitat demult ce-nseamnă emoții, determinîndu-mă să fiu mai sigură. Mai sigură în ziua de mîine, în propriile capacități, în profundul răsăritului. Parfumu-mi a rămas imprignat în acel maiou  mult prea larg pentru trupu-mi firav, lăsîndu-l să mă viseze în diminețile răcoroase în care nu-l voi alinta c-un zîmbet caraghios de dulce.