Și e mai bine așa

Văd un drum lung în față. Unul cuprins de noapte, dar luminat de mii de puncte ce nu lasă întunericul să-l acapareze. Îmi place să cred că e construit totalmente de mine, punîndu-i o bază solidă ce nu va putea fi năruită niciodată. Mi-e prea frică uneori de noi  începuturi, de oameni noi. Trăiesc cu senzația aia de „dar dacă … ? ” și asta-mi stopează orice încercare. Visez trăind sau trăiesc visînd, nici măcar eu nu-mi mai dau seama. Cert este că am o fobie groaznică de a nu mă regăsi. Știu că printre toate culorile ce mă încojoară, lupt la infinit pentru a realiza chestii care mă vor ajuta să-mi mențin sufletul viu, plin … de tot. Toate asta pînă în momentul în care mi-e frică obsesiv de tot din juru-mi. În acel moment aleg inhibarea. Și e punct. E mai bine așa. 

Totuși îmi place să visez. Și, în ultimul timp, am redus considerabil oamenii cu care contactez. Voluntar sau nu.

Banal sau nu – ieri am fost nebun de fericită.

*imagine via grapefruits

Anunțuri