cer

Hai să zburăm într-un întuneric știut doar de noi. Să ne îmbrățișăm strîns pentru a ne simți ocrotiți și să să alegem  vidul pentru a ne putea sorbi unul pe altul.

Să gustăm frigul mării în plină iarnă și să alegem goliciunea spirituală pentru a o „încărca” cu ceva nou.

Să zburăm în întuneric pentru a ne salva…

a?

 

Anunțuri

vîrf de munte

Se aude cum picură robinetul de la baie și cum ceasul din camera de alături face tic-tic.E atît de enervant.  Oricum îl las pe Ben Ivory  să-mi cînte ceva pe fundal. În capul  meu se învîrt ca într-un cerc o groază de lucruri : cum să mă-mbrac mîine, ce carte să urmeze după aceasta ( au mai rămas  necitite doar cîteva pagini), ce cîntec s-ascult în continuare pentru a nu lăsa să mă inunde total astenia, de unde să-mi procur  niște lalele sau nu, nu ! , mai bine ar fi să găsesc un loc de unde aș putea să le culeg ( florile se culeg, sau…? ) , cum să găsesc un kg de  optimism, ce ceai să beau dimineață.

Mă, e greu.

Am găsit  un nume perfect pentru pisica mea. O va chema Biju. Și  nu contează că în viitorul apropiat nu o voi avea. Și dacă va fi motan, tot Biju îl va chema. E un nume frumos.

Am dureri de cap.

Merg să citesc.

21 octombrie, duminică

clape

Azi nu simt nici fericire, nici tristețe. Sunt doar stoarsă de putere.

Demult n-am mai privit prin geamul mare pentru a inspira aer proaspăt. M-a înspăimîntat trecerea atît de rapidă a culorilor, acea metamorfoză. Zilnic parcurg același drum, dar… de frică (poate) n-am avut ochi pentru a vedea cum totul se schimbă. Cum capătă nuanțe noi totul din juru-mi.

Azi mă gîndesc la greu la mine. Exact. Mă gîndesc pînă unde ține acea capacitate a mea de a ține totul sub control. Mă întreb ce forme va avea viitorul meu. 

Azi ascult pianul pentru a mă detașa de această lume.

Nu-ncerc să dau uitării responsabilitatea de care trebuie să dau dovadă, doar că… am momente de slăbiciune cauzate de sunete, de oameni. 

Totuși, azi sunt tristă…

15 octombrie, marți

,

mood

Vreau să mă spăl de sentimente, de ispite omenești, de lucruri inutile care trec prin viața-mi. Vreau să fiu curățată de o ploaie intensă pentru a permite doar dorului să-mi inunde zilele. Să fie un dor absolut, care să îmi cucerească fiecare celulă. Un dor nebun de plăcut care să mă determine să urc în primul tren spre o destinație necunoscută, cu sunete de clape în urechi, cu litere în mîini și cu o eșarfă ultra călduroasă potrivită-n jurul gîtului. Nu vreau să văd   mutre  fețe  supărate în fiecare dimineață. Să încerci și tu să zîmbești unui om cînd te îndrepți spre serviciu sau liceu. Nu. Nici măcar nu-i pasă că merge cineva lîngă el. Doar supraviețuiește.

Așa e. Suntem ispitiți zilnic de tîmpenii. Tîmpenii care nu ne vor face sufletul mai visător și elegant (aș spune). 

A început perioada aia  în care cu toții postăm diverse poze cu peisaje de toamnă, scriem texte siropoase, împărtășim lumii depresiile iscate din cauze (ne)determinate. 

 

Îmi place imprevizibilul, dar…

Pe măsură ce trece timpul, mă  conving  că marea majoritate dintre muritori nu au spre ce tinde. Da, cică ar trebui să avem acel plan al zilei în subconștient, să ne ținem strîns de el, sau dimpotrivă, să facem lucruri trăsnite, DAR mulți nici măcar nu au vise. Mă ia groaza cînd îmi imaginez. Să trăiești fără a-ți permite luxul de a tinde spre ceva, spre a evolua, spre a atinge înălțimi impresionante. 

De ce trebuie să te limitezi la  a te căsători la 19 ani,  a da viață unui copil imediat după FASTUOASA  nuntă de care ai avut parte și mai  apoi ce ? Ce urmează să se întîmple? 

Pe mine mă distrug așa gînduri. 

Tu doar știi că poți mai mult. Încearcă să speri. De aici vine totul…

P.S. Nu încerc să-i judec pe cei care s-au căsătorit la 19 ani.