I’ll wait.

Sufletele noastre? O galaxie imperturbabilă, cu nuanțe complicate de termeni total diferiți de timp și spațiu. Corpurile noastre? -arzînde.

Mi-e un dor nebun. Un  dor pe care nu-l pot defini. Un dor care nu cunoaște explicația nici în cele mai sofisticate cuvinte sau acțiuni.

Sunt în plină iarnă, iar mie mi-e poftă de mirosul de tei. Să-mi aducă cineva  un borcan  plin cu miros de tei.

În întunericul unei nopți de vară, cu geamul deschis pentru a ne lăsa învăluiți de această mireasmă, să ne  culcăm pe podeaua rece din camera ta și să depănăm dorințe în tăcere.

Să mă săruți gingaș, iar brațele tale să-mi cuprindă mijlocul și să mergem. Să mergem în ritmuri nebune pentru a cunoaște nebunia.

 

durere inundată

Ce-am făcut cînd m-a acaparat durerea? Mm. M-am comportat ca o ipocrită. Îmi tremura groaznic bărbia, sîngele a dat o culoare nebun de roșie buzelor mele și, cu o sîrmă ghimpată în stomac, am continuat să implor. Să implor timpul să se oprească în loc, să implor creierul să nu mai primească impulsuri de la inimă, să implor ochii să nu se spele de imaginea lui, să implor acel nod din gît să dispară naibii,să implor planeta să-și înceteze mișcarea. E ca și cum rupi involuntar o parte din tine și o arunci de la etajul  12 ( nu știu de ce acest număr), o lași să plutească ușor în aer, să simtă cum e acest joc al zborului și, în cele din urmă  să rămîi jumătate gol. Exact. E acea situație în care nu vezi „plinul” vieții. 

O să reușim. Cu siguranță o să reușim.

Frumusețea de afară mă face să privesc totul cu alți ochi. Cu o cană mare de ceai în mîini, pe un pervaz lat,  privind în vidul ce mă înconjoară. 

E o altă duminică în care voi visa.

95842298290097495_TB9MCwXq_c

16 decembrie

respiră

Îmi atingea  ușor  buzele-mi uscate de realitate oferindu-le o culoare profundă. Dezbrăcîndu-mi  plăpînd haina sufletului decolorată de  întunericul în care riscam să cad, mă lua cu el într-o nouă dimensiune.  Îmi acoperea ochii, evitînd astfel stagnarea mea în fața acestui drum lung ce urma să îl parcurgem. Eram răvășită din cauza acelor sunete, care nu făceau decît să mă  adîncească în îmbrățișările lui pentru a mă simți ocrotită. Acele două brațe puternice luînd poziția unui colac, mă salvau de fiecare dată cînd mă invadau sentimentele groaznice.  Era ceva deosebit. În miros, în mișcări, în priviri. Este. 

este al meu el.

Everybody’s Gotta Learn Sometimes

Salcia din curte e încă verde. Calendarul ne arată data de 2 decembrie, dar salcia e încă verde. Cum poți să-ți păstrezi culoarea între atîta cenușiu ? Cum poți să fii viu printre atîta goliciune?

Da, e decembrie. Suntele melodioase din căști sunt însoțite de un ușor vuiet al vîntului, care mă-ndeamnă să aleg infinitul. După cîteva săptămîni bune în care nu am văzut soarele, m-am alintat copilărește în brațele lui, lăsîndu-l să mă acapareze în totalitate.

Nu vrem să mințim pentru a nu intra într-un cerc nebun de vicios, pentru a nu face din aceasta o deprindere.  A minți include și  iluziile deșarte pe care ni le facem privind în viitor. Dar, pînă la urmă… tot din vise trăim.  Iată-iată apuci să guști dintr-o dorință  clădită de timp și aceasta își pierde intensitatea. Deci, visul în sine, se presupune a fi doar drumul făcut de noi pînă la realizarea lui.

Ce trebuie noi să învățăm ? Da, să rămînem  verzi  în  mijlocul acestei goane după nimic

Pfoah. M-am încurcat în gînduri.

E decembrie. 2 decembrie.

232920611948664447_5ZNv9UM3_c