Waiting

Oamenii dezamăgesc. Dezamăgesc atunci cînd stau prea mult alături. Dezamăgesc  atunci cînd pleacă prea repede. Oamenii dezamăgesc prin atitudine/comportament/cuvinte/fapte.  Ei nu știu să stea calmi să aștepte răsăritul. Ei vor să-l grăbească, să-l vadă sau să-l  „savureze” mai repede. Și… da, se pierde din intensitate. 

Iată eu, eu sunt unul din oamenii care nu știe să aștepte. Cu toate că, dacă e să mă gîndesc bine, am trecut prin multe așteptări în viață. Dar, cert este faptul că eu mereu vreau să  ajung la punctul care mă interesează pe mine. Și…da, astfel nu mă mai bucur deplin. Astfel se pierde din „intensitate”. 

Eu aștept de ani buni să pot atinge valurile unei mări ce tremură de frigul iernii. Aștept să pot ieși într-o noapte de primăvară pe acoperișul unui bloc înalt și să privesc în gol,să mă găsesc pe mine în amalgamul ăsta de oameni (?). Aștept primăvara ca  o drogată căreia trebuie să îi fie îndeplinită pofta. Îl aștept pe el. 

Sper să mai găsesc putere în mine să îmi aștept fericirea.

Anunțuri

Întuneric/Lumină

Stau în întunericul unei nopți tîrzii de iarnă și încerc să încheg tabloul acelor momente  în care am început să iubesc toamna. Paradoxal sau nu, nu știu. Acele două trupuri arzînde, acele mîini împletite în jurul unei siluete obosite de  realitate și două suflete ce caută să guste din veșnicie.

Stau în întunericul unei nopți de iarnă și încerc să îmi aduc aminte cum mirosea acea zi a lunii mai în care ne-am întîlnit. Ce culoare avea cerul și dacă s-au ivit stelele cînd am ajuns să întîlnim noaptea.

Stau în întunericul unei nopți de iarnă și încerc să-mi aduc aminte dacă ai avut tremur în voce la primul „salut” murmurat timid.

Stau în întuneric și adun amintire cu amintire pentru a nu mă lăsa pradă  timpului.

Da, 29 mai, plouase și mirosea  nebun de frumos.