Pentru că…uneori cuvintele devin în plus. Și chiar e aiurea cînd te simți vinovat, cînd rănești și nu îți poți explica nici măcar ție faptele tale. Nu că n-ar fi la fel de aiurea cînd tu ești cel care are de suferit de pe urma greșelii unui x sau y. Doar că senzația asta e altfel. E aiurea.

Speri? Speră !

Pentru că trăim în două universuri paralele, care nu au cum să se intersecteze. 

Omul visează, omul speră, omul se dezamăgește sau triumfă. Se încrede în semenii săi  pentru ca, mai apoi să își demonstreze  încă o dată în plus cîte de mare și cît de puternică este minciuna. Cu ce intensitate să iubești omul și cînd să știi că trebuie să te oprești în a avea încredere în el? Cum sau în ce moment  înțelegi că-ți este silă de această dimensiune?

Cauții continuu o (re)integrare  normală (parcă!) a sufletului, dar realizezi că nu-ți iese nimic. Oricum speri. E ca și cum te-ai frige în aceeași flacără de nenumărate ori, dar nu încetezi să  te încălzești la ea, deci să-ți mai dai o șansă. Să mai dai o șansă oamenilor din jurul tău, să mai dai o șansă universului. Pentru ce? Pentru a te cuceri. Pentru a te convinge că tu ești cel care coordonează cu ceea ce vede, aude și gustă.

Și speri. – Speră.