Am realizat că aici e gura mea de aer. Am căutat refugierea în altceva, însă… nu, nu-i suficient. 

Eu trebuie să scriu, trebuie să scriu nu doar linii de cod. Trebuie să scriu în așa fel, încât  literele să-mi facă periodic o detoxifiere ncesară a creierului și inimii, să spele rugina din suflet și să mă arunce pe tărâmuri cu amintiri siropoase, dar bolnăcivios de necesare pentru a mă impune să stau față-n față cu prezentul și fricile acumulate.

Ce înseamnă de fapt acceptarea? Acceptarea de sine, acceptarea realității, acceptarea eșecurilor, acceptarea trecerii în abis a viselor. O infinită linie a acceptării stupide a ceva ce te depășește, te sugrumă și te tîrăște spre direcții pe care nu vrei să le urmezi.

Dar tu zboară, schițează zâmbete, salvează paleta cu amintiri a zilei de ieri întru înâmpinarea celei de mâine.

Până când? Până te împaci cu această idee și devii o subramură banal de clasică a unui scenariu prost alcătuit.

după mult timp,

20 noi, 01:53