Ia-ți zborul

Încearcă să-ți iei zborul. Poate se ivește o fărîmă de frumos, ușor pătată de frigul adevărului, Nu e neapărat greu tot ce-nseamnă nou. Or nu ne mai numim noi oameni, ființe cu rațiune și simțire, dacă nu  reușim să dezlegăm în mii de firicele răul de bine, curiozitatea de  indiferență, entuziasmul de rutină.  Cert este că avem fobii iscate din nimicuri, dar care ne lasă cu nopți nedormite, cu acea greutate în suflet, care nu ne permite să inspirăm pînă la capăt. Pentru că… da, trebuie să lași totul în urmă și să-ți iei zborul spre necunoscut,  spre lumină sau întuneric. Iată partea asta îngrozește cel mai mult, însă nu trebuie să-ți dicteze stări de spirit.

Am renunțat la o fărîmă din mine, una care-mi inspira atîta căldură. Dar am renunțat conștient.

Deci, să zburăm…

oricum vei fi tu în dreapta mea mereu…

tumblr_mksutuKGhb1qad928o1_500

Decizii, evenimente

Nu că aș duce lipsă de evenimente în viața mea, dar în momentul în care vreau să „aștern” pentru amintire ceva, nu găsesc cuvintele, semnele de punctuație sau literele potrivite.

Am trecut peste tot ceea ce-nseamnă „examene de maturitate”, bal în care te simți prințesă, admitere și… ăm sunt în așteptare.

Am cele mai diverse emoții, de la plîns pînă la rîs isteric, de la indiferență pînă la întocmire a listelor.  Este și o doză oarecum măricică de frică, fricădenuștiuce. E normal pînă în momentul în care nu deviază în paranoism.

Am înțeles că există ieșire din orice situație și dacă e să faci totul la timpul lui, reușești (în viață).

Azi sunt prea patetică. De fapt, sunt în ultima perioadă.

 

 

10.08.2013 sperînd că am făcut alegerea corectă

durere inundată

Ce-am făcut cînd m-a acaparat durerea? Mm. M-am comportat ca o ipocrită. Îmi tremura groaznic bărbia, sîngele a dat o culoare nebun de roșie buzelor mele și, cu o sîrmă ghimpată în stomac, am continuat să implor. Să implor timpul să se oprească în loc, să implor creierul să nu mai primească impulsuri de la inimă, să implor ochii să nu se spele de imaginea lui, să implor acel nod din gît să dispară naibii,să implor planeta să-și înceteze mișcarea. E ca și cum rupi involuntar o parte din tine și o arunci de la etajul  12 ( nu știu de ce acest număr), o lași să plutească ușor în aer, să simtă cum e acest joc al zborului și, în cele din urmă  să rămîi jumătate gol. Exact. E acea situație în care nu vezi „plinul” vieții. 

O să reușim. Cu siguranță o să reușim.

Frumusețea de afară mă face să privesc totul cu alți ochi. Cu o cană mare de ceai în mîini, pe un pervaz lat,  privind în vidul ce mă înconjoară. 

E o altă duminică în care voi visa.

95842298290097495_TB9MCwXq_c

16 decembrie

Nou în viață

E greu să-i faci pe plac inimii.E greu să găsești în această mulțime, oameni care să îți „stîrnească” acea vibrație nebun de plăcută. Și, cu atît mai greu este să păstrezi amintirile.

Eu vreau să am lalele în casă în fiecare zi. Să mi le aducă el dimineața, sau tata seara, sau să le cumpăr eu în drum spre casă. Vreau să le  las să-mi inunde plămînii și să-mi lase acea picătură de speranță că oamenii sunt diferiți prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce fac.

La acel moment, ochii  noștri au trădat sentimente. Ceva durere, o picătură de regret, dar , cel mai important este că am reușit să gustăm dintr-un altfel de dor.  Cică „nu e nimic mai păcătos pe lume decît să așepți. O fată, o viață mai bună, un tren, un pahar cu bere, un „da” sau un „nu”… ”. Iar noi așteptăm. Am așteptat acel moment în care să cunoaștem zile mai frumoase, acum așteptăm acel moment cînd ne vom putea iar îmbrățișa. 

Cred că am cunoscut un nou sentiment. Îmi cam ruginește inima, dar sper că e de bine, înseamnă că mai trăiesc…

la ce-i bună amnezia

Uneori aș vrea să am un burete magic, care să-mi permită să șterg lucruri neplăcute.

O să scriu despre lucruri total ascunse într-un colț umbrit de timp.

Stînd de acei genunchi tineri și ronțăind continuu din niște bomboane pentru a înghiți acel „ghem” din gît, ascundeam  miraculos durerea. Nici măcar dulcele ( de obicei foarte intens pentru copii ) , nu schimba acea situație oribilă. De fiecare dată cînd trebuia să plece din nou, eram chinuită de sentimente puternic de distrugătoare.  Rămîneam în tăcere, iar în ajutorul meu nu venea nimic. În acele momente simțeam ce înseamnă ura. Ură pricinuită de rugăminte nesfîrșită, dar fără nici un rezultat. 

În urma Ei rămîneau hainele de cameră, care aveau imprignat acel miros dădător de viață. Le păstram cu grijă  într-un loc sigur, în care știam că nu va ajunge nimic pentru a distruge acea urmă a Ei. 

Îmi era greață de acele melodii puse la repeat de t. atunci cînd pregătea mîncare, care cică ar fi trebuie să ne  ridice puțin moralul.

Mi-a salvat-o o minune.  

Icnesc îngrozitor, ca acel copil de-atunci…

Și e mai bine așa

Văd un drum lung în față. Unul cuprins de noapte, dar luminat de mii de puncte ce nu lasă întunericul să-l acapareze. Îmi place să cred că e construit totalmente de mine, punîndu-i o bază solidă ce nu va putea fi năruită niciodată. Mi-e prea frică uneori de noi  începuturi, de oameni noi. Trăiesc cu senzația aia de „dar dacă … ? ” și asta-mi stopează orice încercare. Visez trăind sau trăiesc visînd, nici măcar eu nu-mi mai dau seama. Cert este că am o fobie groaznică de a nu mă regăsi. Știu că printre toate culorile ce mă încojoară, lupt la infinit pentru a realiza chestii care mă vor ajuta să-mi mențin sufletul viu, plin … de tot. Toate asta pînă în momentul în care mi-e frică obsesiv de tot din juru-mi. În acel moment aleg inhibarea. Și e punct. E mai bine așa. 

Totuși îmi place să visez. Și, în ultimul timp, am redus considerabil oamenii cu care contactez. Voluntar sau nu.

Banal sau nu – ieri am fost nebun de fericită.

*imagine via grapefruits

Dream on

Uneori am pur și simplu nevoie să deconectez aparatul de radio, TV-ul, calculatorul și telefoanele. Să închid ușa bine-bine și să închid ochii – evadînd. Să simt  zbuciumul chinuitor al unor valuri demult uitate. Să-mi „încarc”  sufletul cu tăcerea demult așteptate. Să șterg imaginea de pe retină a unor oameni  ce nu mai semnifică demult ceva în viața mea. Vreau să știu să spun NU dispoziției proaste. În momentul în care  numărul prietenilor adevărați este demult la zero, cînd  conversațiile tămăduitoare sunt în minus, cînd sufletul  lăcrimează  fără a-ți explica motivul, atunci am nevoie de o noapte tîrzie, care să mă-ncînte cu răcoarea și luna dădătoare de sete de viață, de un bloc cît mai înalt a cărui acoperiș adăpostește o priveliște uimitoare și de siguranță. Siguranță că  e de vină doar pragul spre zilele critice.

#Moment în care îți vine să zbieri de dorință a unei veri ucigător de nebune.