Speri? Speră !

Pentru că trăim în două universuri paralele, care nu au cum să se intersecteze. 

Omul visează, omul speră, omul se dezamăgește sau triumfă. Se încrede în semenii săi  pentru ca, mai apoi să își demonstreze  încă o dată în plus cîte de mare și cît de puternică este minciuna. Cu ce intensitate să iubești omul și cînd să știi că trebuie să te oprești în a avea încredere în el? Cum sau în ce moment  înțelegi că-ți este silă de această dimensiune?

Cauții continuu o (re)integrare  normală (parcă!) a sufletului, dar realizezi că nu-ți iese nimic. Oricum speri. E ca și cum te-ai frige în aceeași flacără de nenumărate ori, dar nu încetezi să  te încălzești la ea, deci să-ți mai dai o șansă. Să mai dai o șansă oamenilor din jurul tău, să mai dai o șansă universului. Pentru ce? Pentru a te cuceri. Pentru a te convinge că tu ești cel care coordonează cu ceea ce vede, aude și gustă.

Și speri. – Speră.

Anunțuri

la ce-i bună amnezia

Uneori aș vrea să am un burete magic, care să-mi permită să șterg lucruri neplăcute.

O să scriu despre lucruri total ascunse într-un colț umbrit de timp.

Stînd de acei genunchi tineri și ronțăind continuu din niște bomboane pentru a înghiți acel „ghem” din gît, ascundeam  miraculos durerea. Nici măcar dulcele ( de obicei foarte intens pentru copii ) , nu schimba acea situație oribilă. De fiecare dată cînd trebuia să plece din nou, eram chinuită de sentimente puternic de distrugătoare.  Rămîneam în tăcere, iar în ajutorul meu nu venea nimic. În acele momente simțeam ce înseamnă ura. Ură pricinuită de rugăminte nesfîrșită, dar fără nici un rezultat. 

În urma Ei rămîneau hainele de cameră, care aveau imprignat acel miros dădător de viață. Le păstram cu grijă  într-un loc sigur, în care știam că nu va ajunge nimic pentru a distruge acea urmă a Ei. 

Îmi era greață de acele melodii puse la repeat de t. atunci cînd pregătea mîncare, care cică ar fi trebuie să ne  ridice puțin moralul.

Mi-a salvat-o o minune.  

Icnesc îngrozitor, ca acel copil de-atunci…

De la C.

Am o poftă nebună de tot ce-nseamnă nou : senzații noi, oameni noi, gust nou, miros nou, nou , nou , nou…

E deja decembrie și nu ninge. Uite nu ninge și gata. Și nu e mare brînză. Mi-e bine și așa. Mi-e bine cînd soarele-mi gîdelă năsucul și cînd simt (încă!) dragostea unei ierni blînde.

Începînd de la acea inimă mică ,adăpostită-n  trupu-mi firav …  totul duce un dor  infinit și nesecat ( dacă vrei ) de lucruri bizare ( aparent) , dar care să mă „trimită” pe tărîmuri ultra-interesante.

Cum am mai spus ( sau nu?), aștept în tot acest timp să-mi mîngîi sufletul, haină realitate !

Tot eu, tot de-aici.

vid

Vineri , 21 octombrie

Se-aude cum cineva bate cu cruzime într-un covor persan pe una din barele fixe de gimnastică instalate de locuitorii blocului ce-i este  vecin ăstuia în care-mi duc zilele. E un zgomot din ce în ce mai intens și împreună cu sunetele scoase de talentatul meu papagal, îi strică minuta superbă la pian a italianului de  la sala cu orgă. Stoarsă de tot ce-nseamnă sentimente, las pleoapele să se-ntîlnească la o ciocolată fierbinte. Se-ncinge o convorbire  ce  nu mai poate fi oprită de nimeni/nimic. Aparent se lasă liniște…

sîmbătă, 22 octombrie

Viața

Să mă desprind încet-încet

de-acest arbore al vieții,

Visele-mi ruginite

să fie suflate tainic

de vîntul rece.

Să simt fiori,

precum un condamnat la moarte,

Căci dragostea-ți suavă

-mi servește drept platformă

pentru cea mai fermecătoare scenă de teatru.