Prea dor

 

Mă cutremur cînd văd măcar o poză ce-mi aduce aminte de acei doi omuleți bătrîni, care-mi strigau numele într-un fel anume. Era ceva special și inexplicabil. E o senzație care nu poate fi redată în cuvinte. Poate demult uitată, dar care  niciodată nu putrezește. Mi-e foarte dor de acea căsuță, de acea vedere spre o pădure uitată de omenire, neprihănită, fantastică. Parcă mă tot văd într-un maiou alb și  încăpător, pășind ușor pe acea iarbă suculentă și nebun de verde. Sorbind din acel peisaj ucigător de sălbatic, dar care îmi umple sufletul cu tone de trăiri care nicăieri nu mai prind aceiași intensitate, profunzime. Mi-e prea dor. De tot. De acea pereche de ochi plînși pînă capătă culoarea roșie, dar care nu șterge verdele magic, de acele mîni încercate de viață, de acei nori vorbitori, de peisajele superbe formate de caii puternici…

Pur și simplu sunt prea mici cuvintele…

 

Anunțuri

Memorii

Unele momente sunt profund impregnate în locuri, cîntece, momente de filme… Atunci cînd (re)asculți o piesă ce poartă amprente a unei ușoare idile sau a unei prietenii demult uitate ți se răscolește sufletul. Cu toate că demult nici măcar nu ți-ai adus aminte de acele clipe, ceva  ( la nivelul sufletului ) simte un ușor disconfort. Indiferent dacă ai lăsat trecutul cu toată inima (sau mai puțin) simți pe pielea-ți un iz de regret. Începi atunci să  pui pe o balanță cum ar fi fost dacă nu lăsai să părăsească tărîmul tău acel om important ( în acea perioadă ) și cum este la moment.  Întorcînd privirea , încerci să te convingi că absolut totul are loc doar pentru a crea din viața ta un adevărat subiect de roman. Unul din ăla siropos, în care personajele principale cunosc doar partea roz a lucrurilor. Dar, oare merită să ne amăgim ?  Da, da , da ! Uneori tînjim la infinit. Vrem cu toată ființa noastră să (re)aducem persoane în viața noastră. Să dăm startul unui șir nou de amintiri, de zîmbete. Mda. Suntem mult prea slabi pentru a recunoaște sau pentru a întreprinde ceva. Din păcate. Sau nu.

 

P.S. Scris pe fundalul unor piese demult uitate…

Lumină

Ce este dragostea?! Ești un  naiv dacă- gîndurile-ți luminoase iau acea cale a nesfîrșitului! Iubești, Iubești cu toată ființa, cu fiecare răsărit mai mult și cu fiecare apus mai sincer. Prin dragoste vedem sfîrșitul pe care-l aștepteăm atîta timp, cel spre care tindem, cel  pe care-l dorim prin fiecare celulă. Știi ? acel sfîrșit  ce ne va deschide calea spre putere de iertare și stăpînire. Să vezi dincolo de culori intense și de minuni. Să trăiești prin fiecare sunet, culoare, picătură de ploaie…

                                                                                                             
 
 
 
                                                                                               Să ai  parte de acel impuls lăuntric către o viață (mai) frumoasă ….

pentru a nu uita.

E noiembrie și asta mă face melancolică.  Încerc să -mi facă o listă imaginară cu ce-am reușit și ce nu prea în acest timp și … mmm … pentru a mă încuraja – e ok! De multe ori vreau să iau acel telefon în mînă și să formez numărul tău. Dacă e să fiu perfect sinceră … l-am și uitat. Au trecut prin noi mult prea bolnăvicioasele  adevăruri.  Te-am lăsat, mi-am văzut de viață și sper că ești fericită.  Mă rog pentru tine ca cineva – acolo sus – să fie mîndru de tine.

Bryan Adamas mi-a adus starea asta … cu please forgive me , însă chiar n-am greșit cu nimic. Ah, da. Doar indiferența.

pînă la urmă doare, nu-i așa?

să te văd, să te simt…

Dragul meu, E.

Vara trece foarte repede, iar căldura îmi este un tovarăș bun al acestei vacanțe. Verdele din juru-mi pare mai intes cu fiecare secundă. Ce-i drept,  norii ( ăia care prind diverse forme ca niște hoțomani) sugrumă cu cea mai mare nerușinare  azurul cerului. Cum îmi petrec vara? Mmmm. Cu ATB, răceală, ceaiuri, cărți și bucurîndu-mă de seninul ce mă-ncănjoară privind pe geam. Da, ies foarte rar, așa … fără nici un motiv. Am învățat multe lucruri în acest scurt interval de timp. Pot să mă mîndresc cu reușita mea în culinărie), cu  nopțile nedormite în  care-ți făceau loc printre răcoarea blîndă concluzii al naibii de necesare.  Da, duc dorul unui hamac încăpător, duc dorul  stelelor ,  a ciocolatei fierbinți, a gustului dulce-amărui al fricii împletite cu dragoste… 4 săptămîni ce-nseamnă 28 de zile , 672 de ore și 40320 secunde. Spun START și-mi umplu sufletul cu muuuuuuuultă liniște și muuult  NOI.

P:S. Mi-e dor de culoarea ochilor tăi care-mi dă atîta putere și dorință de tot ce-nseamnă viață.

                                                                                                                                                                                               Pentru totdeauna, a ta EU.
 
 

Cea mai …

Am afirmat fără a sta  o clipă să mă gîndesc că e cea mai bună prietenă a mea. Tu spui că e cel mai bun soț. Ea spune că bea cea mai tare ceafea. Iar vecinul tău spune că a mers la cel mai frumos concert. Însă, dacă am sta și ne-am gîndi, există oare un cel /cea mai … ? Idealizăm totul pentru a ne simți mai confortabil  sau pentru a fugi de o presupusă singurătate determinată tot de o tindere continuă spre perfecțiune. Și tocmai a început să plouă, iar ființa-mi  dorește cu tot dinadinsul să strige că e cea mai curată ploaie din ultimul timp. Nu, nu pentru că  are o altă formulă chimică, ci doar pentru că mi-a luminat cugetul. Deci, tot noi suntem cei care căutăm un refugiu pînă și în cuvinte. Sau o explicație.