Pentru că…uneori cuvintele devin în plus. Și chiar e aiurea cînd te simți vinovat, cînd rănești și nu îți poți explica nici măcar ție faptele tale. Nu că n-ar fi la fel de aiurea cînd tu ești cel care are de suferit de pe urma greșelii unui x sau y. Doar că senzația asta e altfel. E aiurea.

Speri? Speră !

Pentru că trăim în două universuri paralele, care nu au cum să se intersecteze. 

Omul visează, omul speră, omul se dezamăgește sau triumfă. Se încrede în semenii săi  pentru ca, mai apoi să își demonstreze  încă o dată în plus cîte de mare și cît de puternică este minciuna. Cu ce intensitate să iubești omul și cînd să știi că trebuie să te oprești în a avea încredere în el? Cum sau în ce moment  înțelegi că-ți este silă de această dimensiune?

Cauții continuu o (re)integrare  normală (parcă!) a sufletului, dar realizezi că nu-ți iese nimic. Oricum speri. E ca și cum te-ai frige în aceeași flacără de nenumărate ori, dar nu încetezi să  te încălzești la ea, deci să-ți mai dai o șansă. Să mai dai o șansă oamenilor din jurul tău, să mai dai o șansă universului. Pentru ce? Pentru a te cuceri. Pentru a te convinge că tu ești cel care coordonează cu ceea ce vede, aude și gustă.

Și speri. – Speră.

Găsește-mă

Am momente cînd îmi este spintecat sufletul în mii de firicele de praf. E ca și cum te lovești cu degetele de perete. Sau ca și cum te trezești la ora 12:35 cu dureri acute de oase. Sau ca acea durere cînd stai culcată doar pe partea dreaptă ( că, na, îți păzești inima ).

Mi-e dor de mirosul de tei, de gingășia lalelelor, de culoarea liliacului și de acea imagine a castanilor în floare.

Prea s-a instalat comod  cenușiul ăsta ce vrea să ne inunde complet.

Prea am uitat noi frumusețea soarelui. Să deschizi ochii dimineața surîzînd pentru că îți gîdilă nasul acea lumină dădătoare de speranță.

Eu am nevoie să fiu motivată pentru a păși spre mîine.

Eu chiar n-am cum depăși iarna fără de ajutorul tău.

Întinde-mi brațul spre salvarea mea.

Oferă buzelor mele acel roșu  pofticios.

Oferă-te…

Waiting

Oamenii dezamăgesc. Dezamăgesc atunci cînd stau prea mult alături. Dezamăgesc  atunci cînd pleacă prea repede. Oamenii dezamăgesc prin atitudine/comportament/cuvinte/fapte.  Ei nu știu să stea calmi să aștepte răsăritul. Ei vor să-l grăbească, să-l vadă sau să-l  „savureze” mai repede. Și… da, se pierde din intensitate. 

Iată eu, eu sunt unul din oamenii care nu știe să aștepte. Cu toate că, dacă e să mă gîndesc bine, am trecut prin multe așteptări în viață. Dar, cert este faptul că eu mereu vreau să  ajung la punctul care mă interesează pe mine. Și…da, astfel nu mă mai bucur deplin. Astfel se pierde din „intensitate”. 

Eu aștept de ani buni să pot atinge valurile unei mări ce tremură de frigul iernii. Aștept să pot ieși într-o noapte de primăvară pe acoperișul unui bloc înalt și să privesc în gol,să mă găsesc pe mine în amalgamul ăsta de oameni (?). Aștept primăvara ca  o drogată căreia trebuie să îi fie îndeplinită pofta. Îl aștept pe el. 

Sper să mai găsesc putere în mine să îmi aștept fericirea.

Întuneric/Lumină

Stau în întunericul unei nopți tîrzii de iarnă și încerc să încheg tabloul acelor momente  în care am început să iubesc toamna. Paradoxal sau nu, nu știu. Acele două trupuri arzînde, acele mîini împletite în jurul unei siluete obosite de  realitate și două suflete ce caută să guste din veșnicie.

Stau în întunericul unei nopți de iarnă și încerc să îmi aduc aminte cum mirosea acea zi a lunii mai în care ne-am întîlnit. Ce culoare avea cerul și dacă s-au ivit stelele cînd am ajuns să întîlnim noaptea.

Stau în întunericul unei nopți de iarnă și încerc să-mi aduc aminte dacă ai avut tremur în voce la primul „salut” murmurat timid.

Stau în întuneric și adun amintire cu amintire pentru a nu mă lăsa pradă  timpului.

Da, 29 mai, plouase și mirosea  nebun de frumos.

I’ll wait.

Sufletele noastre? O galaxie imperturbabilă, cu nuanțe complicate de termeni total diferiți de timp și spațiu. Corpurile noastre? -arzînde.

Mi-e un dor nebun. Un  dor pe care nu-l pot defini. Un dor care nu cunoaște explicația nici în cele mai sofisticate cuvinte sau acțiuni.

Sunt în plină iarnă, iar mie mi-e poftă de mirosul de tei. Să-mi aducă cineva  un borcan  plin cu miros de tei.

În întunericul unei nopți de vară, cu geamul deschis pentru a ne lăsa învăluiți de această mireasmă, să ne  culcăm pe podeaua rece din camera ta și să depănăm dorințe în tăcere.

Să mă săruți gingaș, iar brațele tale să-mi cuprindă mijlocul și să mergem. Să mergem în ritmuri nebune pentru a cunoaște nebunia.