Îmi place imprevizibilul, dar…

Pe măsură ce trece timpul, mă  conving  că marea majoritate dintre muritori nu au spre ce tinde. Da, cică ar trebui să avem acel plan al zilei în subconștient, să ne ținem strîns de el, sau dimpotrivă, să facem lucruri trăsnite, DAR mulți nici măcar nu au vise. Mă ia groaza cînd îmi imaginez. Să trăiești fără a-ți permite luxul de a tinde spre ceva, spre a evolua, spre a atinge înălțimi impresionante. 

De ce trebuie să te limitezi la  a te căsători la 19 ani,  a da viață unui copil imediat după FASTUOASA  nuntă de care ai avut parte și mai  apoi ce ? Ce urmează să se întîmple? 

Pe mine mă distrug așa gînduri. 

Tu doar știi că poți mai mult. Încearcă să speri. De aici vine totul…

P.S. Nu încerc să-i judec pe cei care s-au căsătorit la 19 ani. 

Anunțuri

la ce-i bună amnezia

Uneori aș vrea să am un burete magic, care să-mi permită să șterg lucruri neplăcute.

O să scriu despre lucruri total ascunse într-un colț umbrit de timp.

Stînd de acei genunchi tineri și ronțăind continuu din niște bomboane pentru a înghiți acel „ghem” din gît, ascundeam  miraculos durerea. Nici măcar dulcele ( de obicei foarte intens pentru copii ) , nu schimba acea situație oribilă. De fiecare dată cînd trebuia să plece din nou, eram chinuită de sentimente puternic de distrugătoare.  Rămîneam în tăcere, iar în ajutorul meu nu venea nimic. În acele momente simțeam ce înseamnă ura. Ură pricinuită de rugăminte nesfîrșită, dar fără nici un rezultat. 

În urma Ei rămîneau hainele de cameră, care aveau imprignat acel miros dădător de viață. Le păstram cu grijă  într-un loc sigur, în care știam că nu va ajunge nimic pentru a distruge acea urmă a Ei. 

Îmi era greață de acele melodii puse la repeat de t. atunci cînd pregătea mîncare, care cică ar fi trebuie să ne  ridice puțin moralul.

Mi-a salvat-o o minune.  

Icnesc îngrozitor, ca acel copil de-atunci…